Tablouri suspendate la metrou

Toate cele 14 imagini din slide sînt colaje digitale de Bogdan Teodorescu. Cîteva dintre ele au titluri:

1. Pietrele alunecă ude; 2. Din vîrful sabiei; 3. Ori sar ori plutesc peste linie; 4. În ordine; 5. Nu e Photoshop, sînt lebede;

6. În spate sau în faţă; 7. Schelete de vacă la metrou Unirii; 8. E doar coregrafie; 9. Tablou suspendat; 11. Variantă la Boabe de rodie.

Ori sar, ori plutesc peste linie -Expoziţie la metrou

__________________________________________________________________________________

Noroc a fost şi-a fost puţin, atît cît ceream în articolul precedent. Am urcat cele cîteva lucrări, puţine ca norocul, la staţiile unde trebuie să coborîţi, adică la metrou. La Universitate şi la Eroilor. Acolo, rătăcite printre reclame, indicatoare, coşuri de gunoi şi în spaţiul vast pentru dimensiunea lor, pot fi văzute, ca şi cum ar fi nişte urme, fotografiile mele şi ale Ilinei Schileru, aproape ca bileţelele post-it într-un manual. Expoziţia noastră, abandonată de o mînă de artişti pentru care există mereu lucruri mai bune de făcut decît să lucreze doar aşa, dar şi de sponsorii şi ei ocupaţi cu lucruri mai realiste ca o expoziţie de artă, are totuşi farmecul pe care îl au afişele acelea cu pierdut... de pe tot felul de stîlpi, mai curînd sursele de inspiraţie ale unei imaginaţii rătăcitoare. Le vezi din cînd în cînd în momentele cînd îţi scapă privirea, concentrată la semafor sau la următorul autobuz. Uiţi ce trebuia să faci şi iei în seamă afişul. Ori te uiţi, ori nu vrei să-l citeşti, iar dacă ţi-a stricat de-a dreptul ziua, tragi o flegmă peste el. Deloc nu e o figură de stil sau scenaristică, numai să vă gîdil, dar unul dintre posterele mele avea deja o insignă ca aceasta, suficient de greu de închipuit cît să mă pună pe mine pe gînduri, mai ales după ce am deschis Cartea neliniştirii lui Pessoa, să mai treacă timpul pînă la staţia Gara de Nord.

■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■◙◙■■◙■■◙◙◙■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■◙◙■■◙■■◙◙◙■■■■■■■■■■■■■■■■■■■■◙◙

Scuipatul, foarte dens, închegat, se întindea pe o suprafaţă foarte mică, pe unul dintre posterele mai retrase. Cine l-a scos, l-a trimis destul de sus ori era destul de înalt, măcar la înălţimea marginii superioare a fotografiei, cam atît cît sînt şi eu. Nu pot să mă gîndesc dacă a ieşit cu nerv, din voluptate sau din năduf. La cît de mic era, părea o lovitură de precizie, dar atît de tulbure, încît cred mai curînd că a fost cu sforţare. Nu mă gîndesc ca numele meu să fi fost ţinta, pentru că mai sînt încă doi de-alde Bogdan Teodorescu, unul mai cunoscut ca mine de cîteva ori, pentru că e mai bătrîn, scrie cărţi şi apare mai des la televizor. În orice caz, numele e prea jos, iar scuipatul prea sus. Acest gest anonim, probabil repetabil, arată mai multe aspecte deodată. Unul este faptul că imaginile mele, -pe-ale Ilinei le-am găsit curate, au stîrnit reacţii, cărora unii le zic reacţii vii. Altul că arta publică încă nu e destul populară cît să pară firească, iar altul că de multe ori reflexele atavice nu dispar niciodată. Fie că a fost asumat, fie gestul vreunui nenorocit de nebun fără casă, dintre cei care stau pe la gări şi la metrou, scuipatul, greu de văzut dacă nu te uiţi cu atenţie, marchează vernisajul fără pompă a acestei mărunte intervenţii publice. Eu nu ştiu să scuip la distanţă şi nu scuip pe nimeni, nici măcar cu vorbe. Deloc n-am să mă duc să vă văd scuipaţii, dar dacă aveţi drum pe-acolo, mergeţi să aruncaţi o privire. Cîteva fotografii au rămas curate.

1. Bogdan Teodorescu, În ordine, 2009, colaj digital, dim. posterului 50 x 70 cm.

2. Bogdan Teodorescu, Din vîrful sabiei, 2009, colaj digital, dim. posterului 50 x 70 cm. În imagine a fost folosit un fragment dintr-o fotografie din 2007 de Alina Popa, în care apare Bogdan Teodorescu în timpul unui performance.

---eveniment organizat de Dana Art Gallery www.danaartgallery.ro---

Cu metroul la suprafaţă

.-.-.

Cu puţin noroc, veţi putea vedea cîteva imagini ca aceasta la metrou, începînd cu ziua de joi, 12 noiembrie 2009. METROREX împlineşte 30 de ani, iar faptul acesta trebuia consemnat într-un fel sau altul şi artistic. Pe trenuri au fost puse deja abţibilduri cu 30 de ani, ca cel mai neînsemnat indiciu, desigur neartistic. Poate că evenimente artistice mai ample decît o expoziţie de fotografie şi colaj ar fi fost mai potrivită să le amintească oamenilor de contribuţia pe care i-o laudă cel mai mult lui Ceauşescu. Lucrările mele prezentate de Dana Art Gallery [www.danaartgallery.ro ] nu fac referiri istorice la metrou. Cu atît mai puţin boschetele dintr-o glastră de ciment sfărîmată, de pe locul unei frumoase case vechi din Bd. Ferdinand, despre care am mai scris şi imediat după demolare. Ghiveciul uriaş din piatră turnată, împodobit cu grifoni şi cîteva elemente vegetale, l-am potrivit numai bine cu un cadru unde se vede Dunărea în spatele meu şi sub picioarele mele, pe vremea cînd făceam un performance de ziua Sf. Ioan Botezătorul. Astăzi e sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril.

Printre lucrările gata să le expun, veţi găsi totuşi mai multe referiri la metrou decît la sfinţi. Ieri am rămas mai multe ore la metrou cotrobăind cîteva staţii împreună cu domnul Cornel Doncea, administrator METROREX. Am aflat cîteva lucruri noi despre revizii, liniile de tensiune, programul trenurilor noi, artiştii germani şi maghiari care fac graffiti pe trenurile vechi, riscînd de multe ori bătaia, despre cei care vor să-şi pună capăt zilelor aruncîndu-se înaintea metroului şi multe altele asemenea. Apoi am ascultat şi am vorbit despre Fernando Pessoa, rostul culturii şi al intelectualilor, Cervantes, Wittgenstein, lecturile publice din alte vremuri, puţină muzică de cameră şi chiar mai puţină muzică evreiască. Tot ieri mi-am dat seama că zilele blogului meu încep să se facă mai puţine.

1. Fără titlu, 2009, colaj electronic de Bogdan Teodorescu, înfăţişîndu-l pe Bogdan Teodorescu într-un performance din 2008 de pe malul Dunării la Galaţi.

La revedere Ada Călin (n.1991, †2009)

...

Jane Birkin -Image Fantôme -Pavane pour une infante défunte, FICTIONS, 2006, Capitol Music.

Nu v-am eu, după ce am încărcat filmul cu funeraliile lui Dalí, că anul acesta a fost un an infernal, un nesfîrşit lanţ de dispariţii? Ieri am aflat la şcoală că una dintre elevele noastre a încetat din viaţă în urma epuizării după mai multe intervenţii grave datorate cumplitei boli lupus. Ada Călin, elevă în clasa a XII-a la Colegiul Naţional Sf.Sava, era o tînără foarte simpatică, în sensul cel mai autentic al cuvîntului. Dinamică şi optimistă, aşa cum se descria însăşi pe cele cîteva pagini unde avea construit cîte un profil online, Ada era un interlocutor agreabil, mereu plin de viaţă. Amintirile mele despre Ada sînt totuşi puţine: un copil adevărat, care te făcea să rîzi doar prin felul în care rostogolea cuvintele. Deschisă la discuţiile despre artă din clasă, receptivă şi creativă. Peste toate, destul de puternică pentru a-şi susţine punctele de vedere în faţa celorlalţi. O feţişoară drăgălaşă, un look de spiriduş şi o umbră veselă.

Dragă Ada, îmi asum tot ridicolul rîndurilor mele, pe care nu mai ai cum să le citeşti, şi îţi promit tot respectul meu pentru suferinţele şi curajul tău. Te cunosc aproape doar din vedere, dar nu pare cine ştie ce dificultate să te cunoaştem. Totul e la vedere. Îţi promit acelaşi respect pe care i l-am promis şi lui Alexandru, care a murit primul. Ştiu că habar n-avem de noi şi ne pierdem vremea altfel decît poate ar trebui. Dar o să uităm şi o vom lua de la capăt şi ne vom pierde din nou vremea. Pe partea asta, arta pare o treabă mai sigură decît moartea. -Îţi place muzica, nu-i aşa?

La revedere, azi de Sf. Dumitru,

domnul profesor.

1. Registru mov, 2009, Bogdan Teodorescu.

2. Ada Călin

Sfinţii Dumitru

___________:____::__________:___________________________________________________

1., 2., 3., Sf. Dumitru, icoană grecească pe lemn; intervenţii de Bogdan Teodorescu.

4. Racla cu Moaştele Sf. Dumitru Basarabov, Bucureşti.

Vedeţi cum nu se poate avea încredere în internet? Nu am găsit şi alte referinţe pentru fotografiile mele decît pe cele pe care vi le-am dezvăluit deja. Pentru o documentare a lor ar fi fost nevoie de încă jumătate de oră. Pentru moment, nu am niciun minut în plus şi nici altceva de adăugat despre Sfîntul.

__________________________________________________________________________________
TTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTTT

LES OBSÈQUES DE SALVADOR DALI

.....................................................................................................................................o+++++o+++o*o..

În cea de-a doua întîlnire cu Hermes Luaces, cînd am vorbit de două ori mai multe lucruri decît în prima, s-a discutat din nou despre Salvador Dalí. Mi-am dat seama încă o dată că e nevoie să fii spaniol să-l înţelegi mai bine pe Dalí .

Anul acesta au murit mulţi oameni publici şi artişti. Poate că nu este nepotrivit să ne amintim de înmormîntarea lui Dalí acum, şi nu cu prilejul vreunei comemorări rotunde.

Bedtime Story

._._._._._._.>._._._._._._._._._._.>._._._._._._._._._._.>._._._._._._._._._._.>._._._._._._._._._._.>._._._._

Bogdan Teodorescu, Untitled, 2009, detail, mixed media on canvas, 50 x60 cm.


``````_______________________`````___``_``-```_________________---____________________

Mai înainte de toate, trebuie să vă amintiţi de videoclipul Madonnei regizat de Mark Romanek, Bedtime Story din 1995. Videoclipul, considerat o piesă de rezistenţă atît în filmografia muzicală a Madonnei cît şi a lui Romanek, se inspiră din mai multe surse artistice, dintre care cea mai surprinzătoare este Culoarea rodiei a lui Paradjanov, un film foarte discret din punctul de vedere al notorietăţii, dar cu atît mai mult misterios şi particular, fiind în sine un gen unic. Această inspiraţie, dar şi rezultatul final al videoclipului, cît şi fără îndoială, compoziţia lui Björk, ar trebui să garanteze că Madonna e mai mult decît un brand ori o imagine pop, pretextul unor afaceri avantajoase. Dacă întrebaţi un muzician de la Filarmonică sau un student de la Conservator despre Madonna, negreşit veţi primi un răspuns din care veţi înţelege că nu e mare lucru de spus; Madonna e o tipă cu mult succes, dar fără prea mare relevanţă artistică. Ori nu are voce, ori a început să arate rău şi nici nu a fost vreodată frumoasă, ori e obraznică, superficială, iconoclastă şi formatoare de opinii proaste. Ori e aşa ori nu e aşa.

În opinia mea Madonna, nu este o cîntăreaţă şi nici măcar o artistă, ci un fenomen specific secolului al XX-lea şi iată, şi al secolului al XXI-lea. Nu este o părere radicală, Madonna nu e străină de tema artei, a muzicii şi deloc de cea a socialului. Doar că aprecierea în termeni strict muzicali şi de artă este incompletă şi greşită. Cît timp în jurul Madonnei roieşte un grup de artişti inspiraţi de imaginea ei, înseamnă că aceasta este pe puţin un element artistic pozitiv. Desigur nu vorbim de gusturi, aşa cum sîntem mereu ispitiţi să o facem, împleticindu-ne din slăbiciune în evaluările de gust, amestecate cu cele de ordin moral şi apoi cu acelea destinate unor conturări cu aspect de judecăţi de valoare estetică. Să nu uităm niciodată cînd vorbim de fenomenul muzical-artistic pop că nu vorbim de altceva decît de pop. Avînd acest principiu, nu vom greşi niciodată în a face cele mai justificate judecăţi. Arta pop este un pic mai mult de jumătate, entertainment. Lucrul cel mai important este că Arta pop îi inspiră pe alţi artişti să facă artă.

1. Mark Romanek, Bedtime Story Video for Madonna, 1999.

2. Serghei Paradjanov, The Color of Pomegranate -Sayat Nova, 1968.

o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-oo-o--o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-o-oo-o-oo

Anul acesta Madonna, aflată în turneul de promovare pentru noul său album Hard Candy, a sosit şi la Bucureşti. Concertul Madonnei a fost foarte aşteptat, însă consumat cu scepticism, o moderaţie lipsită de entuziasm, ba chiar receptat prost de un număr mare de oameni, mai mult curioşi decît admiratori. Spectacolul, plin de efecte, foarte coerent şi impresionant din punct de vedere al performanţelor tehnologice şi coregrafice, a lăsat cu inima rece pe cei mai mulţi dintre spectatori, foarte puţin receptivi şi de neînţeles de aspri în aprecierile lor prea puţini fundamentate. Repet, Madonna nu e o soprană, aşa cum nici Jimi Hendrix sau David Gilmour nu sînt tenori. Dacă vrem să mergem la concert să ascultăm cea mai bună voce, putem opta pentru Operă sau Atheneu. Festivalul Enescu ar fi fost, în această privinţă o alternativă excelentă. Dacă ne îngrijorează aspectul fizic al Madonnei, putem să ne uităm puţin în jur pentru a ne linişti că nu e pe moarte sau pe cale de a se descompune, aşa cum nu pare niciun pericol să vedem nenumărate burţi, simbolul prosperităţii româneşti. Pe străzile din Bucureşti nu se vede niciodată exigenţa superioară a românilor, căci dacă aceasta ar fi adevărată, nu ne-am mai împiedica pe stradă în momentul cînd ne uităm la ceasul de la mînă. Am putea de asemenea, să numărăm mai mulţi vizitatori la galeriile sau muzeele de artă, ş.a.m.d.

Tot de obiceiurile româneşti se legă şi scurta mea poveste.

Am mers şi eu la concertul din Parcul Izvor, pe biletele primite de la prieteni, înconjurîndu-mă de norul greu de praf, care i-a deranjat pe atîţia, praf sută la sută românesc, deloc din lista de efecte speciale a Madonnei. După evenimentul care m-a dinamizat, recunosc destul de mult cît să îi enervez pe vecinii mei de pe stadion, aproape înţepeniţi, am luat-o pe jos către casă, căutînd o rută mai aerisită. Am ajuns astfel, pe Calea Victoriei, chiar în faţa hotelului Radisson, în care a fost cazată protagonista turneului Sticky &Sweet. Fără prea multă bătaie de cap, am hotărît să mă întorc imediat să-i ofer Madonnei unul dintre tablourile mele, cel care se vede printr-un detaliu în prima imagine ataşată acestui articol. Motivul nu a fost un reflex de admiraţie; ascult rar şi foarte selectiv muzica sa. Am vrut totuşi, ca o provocare personală, să înscenez această poveste în care Madonna, primeşte pur şi simplu o lucrare de pictură de la unul care a fost la concert, mixînd extensiile conceptuale ale artei pop cu o întîmplare, uşor de transformat într-un performance.

M-am întors aşadar la hotel cu lucrarea în braţe, împachetată într-o hîrtie de ambalaj cu siglele Manufacturii Imperiale de la Sankt Petersburg, unde avusesem ambalate cîteva porţelanuri. Lucrarea se afla de mai multe luni pe unul dintre pereţii camerei mele şi nu am lucrat-o special pentru Madonna. Un bărbat de la recepţia hotelului mi-a spus că este foarte tîrziu şi că nu am nicio şansă să las lucrarea în noaptea aceea, întrucît va fi imposibil de pasat mai departe. M-am întors puţin dezamăgit acasă, dar bucuros că exista o speranţă ca lucrarea mea să ajungă unde trebuie, mai ales că am primit înapoi cîteva saluturi foarte voioase din partea dansatorilor, care serveau masa la restaurantul de la recepţia hotelului. -Dansatorii mi-au plăcut foarte mult.

A doua zi dimineaţă m-am întors la hotel şi am vorbit cu altcineva, foarte puţin amabilă cît să mintă că Madonna nu era cazată acolo, lucru cu totul credibil dacă te uitai la cele două, trei camere de luat vederi din faţa lui Radisson, camerele singurilor nerăbdători să o întîlnească. Cu excepţia mea, niciun admirator. Am insistat de mai multe ori cerînd lămuriri de ce nu se poate să las cadoul meu Madonnei. După mai multe insistenţe şi ore de aşteptare, în care eu mi-am făcut speranţe că voi putea să-i dau tabloul personal, atunci cînd Madonna va ieşi din hotel, m-am întors acasă definitiv, cu îndoiala dacă am fost laş sau plin de demnitate părăsind hotelul şi ideea de a-mi trimite o lucrare în colecţia Madonnei de tablouri sau de suveniruri măcar.

Angajaţii hotelului, destul de variaţi psihologic, m-au descurajat de mai multe ori fără nicio explicaţie. Vreo doi au încercat să fie de ajutor apelînd la superiorii lor, din păcate la fel de puţin înţelegători, ba chiar proşti, precum colegii lor cei mai nesuferiţi. De vreo două ori am încercat să-i conving pe dansatorii de cu o seară înainte să mă ajute, dar şi cei doi asiatici aproape gemeni, care au răspuns în acelaşi timp, parcă din Alice în Ţara Minunilor , cît şi ceilalţi doi dansatori care au ieşit să ia aer şi să cumpere cîte ceva, nu au fost de niciun folos. Primii mi-au spus să nu-i amestec în aşa ceva. Ceilalţi, m-au sfătuit să las tabloul la recepţie, pentru că va fi preluat mai departe şi înmînat în cele din urmă celei căreia îi era destinat. Bineînţeles, la recepţie am fost din nou şi împotriva voinţei invitaţilor hotelului, respins. Răspunsul personalului a fost Hotelul e al nostru nu al Madonnei!

Aşa se termină povestea, de pe urma căreia am rămas cu impresia că românii nu sînt deloc atît de ospitalieri, că pot fi foarte antipatici şi că nu cunosc cîteva reguli de politeţe, în acord cu firescul. M-aş fi mulţumit desigur, cu refuzul direct al Madonnei sau chiar cu cel din partea personalului său. Dar acum nu sînt mulţumit decît cu povestea mea de seară şi imaginea dansatorilor, dintre care unul avea capul tuns ca un pepene cu dungi.

1. Madonna Punching Over Untitled Work of Bogdan Teodorescu, 2009, digital collage.

o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_o_oo

---------------------------------------------------------------------------------------+-----++-----------------------------------------------------------

1., 2., Sticky &Sweet Tour views