Anul acesta Madonna, aflată în turneul de promovare pentru noul său album Hard Candy, a sosit şi la Bucureşti. Concertul Madonnei a fost foarte aşteptat, însă consumat cu scepticism, o moderaţie lipsită de entuziasm, ba chiar receptat prost de un număr mare de oameni, mai mult curioşi decît admiratori. Spectacolul, plin de efecte, foarte coerent şi impresionant din punct de vedere al performanţelor tehnologice şi coregrafice, a lăsat cu inima rece pe cei mai mulţi dintre spectatori, foarte puţin receptivi şi de neînţeles de aspri în aprecierile lor prea puţini fundamentate. Repet, Madonna nu e o soprană, aşa cum nici Jimi Hendrix sau David Gilmour nu sînt tenori. Dacă vrem să mergem la concert să ascultăm cea mai bună voce, putem opta pentru Operă sau Atheneu. Festivalul Enescu ar fi fost, în această privinţă o alternativă excelentă. Dacă ne îngrijorează aspectul fizic al Madonnei, putem să ne uităm puţin în jur pentru a ne linişti că nu e pe moarte sau pe cale de a se descompune, aşa cum nu pare niciun pericol să vedem nenumărate burţi, simbolul prosperităţii româneşti. Pe străzile din Bucureşti nu se vede niciodată exigenţa superioară a românilor, căci dacă aceasta ar fi adevărată, nu ne-am mai împiedica pe stradă în momentul cînd ne uităm la ceasul de la mînă. Am putea de asemenea, să numărăm mai mulţi vizitatori la galeriile sau muzeele de artă, ş.a.m.d.
Tot de obiceiurile româneşti se legă şi scurta mea poveste.
Am mers şi eu la concertul din Parcul Izvor, pe biletele primite de la prieteni, înconjurîndu-mă de norul greu de praf, care i-a deranjat pe atîţia, praf sută la sută românesc, deloc din lista de efecte speciale a Madonnei. După evenimentul care m-a dinamizat, recunosc destul de mult cît să îi enervez pe vecinii mei de pe stadion, aproape înţepeniţi, am luat-o pe jos către casă, căutînd o rută mai aerisită. Am ajuns astfel, pe Calea Victoriei, chiar în faţa hotelului Radisson, în care a fost cazată protagonista turneului Sticky &Sweet. Fără prea multă bătaie de cap, am hotărît să mă întorc imediat să-i ofer Madonnei unul dintre tablourile mele, cel care se vede printr-un detaliu în prima imagine ataşată acestui articol. Motivul nu a fost un reflex de admiraţie; ascult rar şi foarte selectiv muzica sa. Am vrut totuşi, ca o provocare personală, să înscenez această poveste în care Madonna, primeşte pur şi simplu o lucrare de pictură de la unul care a fost la concert, mixînd extensiile conceptuale ale artei pop cu o întîmplare, uşor de transformat într-un performance.
M-am întors aşadar la hotel cu lucrarea în braţe, împachetată într-o hîrtie de ambalaj cu siglele Manufacturii Imperiale de la Sankt Petersburg, unde avusesem ambalate cîteva porţelanuri. Lucrarea se afla de mai multe luni pe unul dintre pereţii camerei mele şi nu am lucrat-o special pentru Madonna. Un bărbat de la recepţia hotelului mi-a spus că este foarte tîrziu şi că nu am nicio şansă să las lucrarea în noaptea aceea, întrucît va fi imposibil de pasat mai departe. M-am întors puţin dezamăgit acasă, dar bucuros că exista o speranţă ca lucrarea mea să ajungă unde trebuie, mai ales că am primit înapoi cîteva saluturi foarte voioase din partea dansatorilor, care serveau masa la restaurantul de la recepţia hotelului. -Dansatorii mi-au plăcut foarte mult.
A doua zi dimineaţă m-am întors la hotel şi am vorbit cu altcineva, foarte puţin amabilă cît să mintă că Madonna nu era cazată acolo, lucru cu totul credibil dacă te uitai la cele două, trei camere de luat vederi din faţa lui Radisson, camerele singurilor nerăbdători să o întîlnească. Cu excepţia mea, niciun admirator. Am insistat de mai multe ori cerînd lămuriri de ce nu se poate să las cadoul meu Madonnei. După mai multe insistenţe şi ore de aşteptare, în care eu mi-am făcut speranţe că voi putea să-i dau tabloul personal, atunci cînd Madonna va ieşi din hotel, m-am întors acasă definitiv, cu îndoiala dacă am fost laş sau plin de demnitate părăsind hotelul şi ideea de a-mi trimite o lucrare în colecţia Madonnei de tablouri sau de suveniruri măcar.
Angajaţii hotelului, destul de variaţi psihologic, m-au descurajat de mai multe ori fără nicio explicaţie. Vreo doi au încercat să fie de ajutor apelînd la superiorii lor, din păcate la fel de puţin înţelegători, ba chiar proşti, precum colegii lor cei mai nesuferiţi. De vreo două ori am încercat să-i conving pe dansatorii de cu o seară înainte să mă ajute, dar şi cei doi asiatici aproape gemeni, care au răspuns în acelaşi timp, parcă din Alice în Ţara Minunilor , cît şi ceilalţi doi dansatori care au ieşit să ia aer şi să cumpere cîte ceva, nu au fost de niciun folos. Primii mi-au spus să nu-i amestec în aşa ceva. Ceilalţi, m-au sfătuit să las tabloul la recepţie, pentru că va fi preluat mai departe şi înmînat în cele din urmă celei căreia îi era destinat. Bineînţeles, la recepţie am fost din nou şi împotriva voinţei invitaţilor hotelului, respins. Răspunsul personalului a fost Hotelul e al nostru nu al Madonnei!
Aşa se termină povestea, de pe urma căreia am rămas cu impresia că românii nu sînt deloc atît de ospitalieri, că pot fi foarte antipatici şi că nu cunosc cîteva reguli de politeţe, în acord cu firescul. M-aş fi mulţumit desigur, cu refuzul direct al Madonnei sau chiar cu cel din partea personalului său. Dar acum nu sînt mulţumit decît cu povestea mea de seară şi imaginea dansatorilor, dintre care unul avea capul tuns ca un pepene cu dungi.
1. Madonna Punching Over Untitled Work of Bogdan Teodorescu, 2009, digital collage.